Pentru a cunoaşte bunătatea sau răutatea unei fapte, trebuie să ţinem seama de toate părţile ei, adică de:

1) Obiect, care înseamnă lucrul de care se ocupă fapta (de pildă: rugăciunea, milostenia, furtul etc.);

2) Motiv, adică îndemnul care face voia să se hotărască pentru un lucru sau altul. Motivul cel mai înalt al faptelor săvârşite de creştin trebuie să fie iubirea fiască faţă de Dumnezeu, care i-a dat viaţa şi toate cele trebuitoare vieţii, şi-l iubeşte atât de mult, încât pentru mântuirea lui L-a dat şi pe Fiul Său, Cel Unul Născut, „pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In 3, 15);

3) Scop, adică ţinta la care tinde voia cu fapta sa. Scopul cel mai înalt al faptelor trebuie să fie preamărirea lui Dumnezeu, precum citim în Sfânta Scriptură: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi” (1 Co 10, 31). Sfântul Vasile cel Mare zice: „Creştinul va săvârşi bine lucrul său, dacă va raporta la Dumnezeu tot ce face, spre a îndeplini voia Lui”^[1].

4) Intenţie, care înseamnă îndreptarea faptei spre scopul ei. De pildă, intenţia mea este să ajut pe aproapele meu aflat în nevoie, deşi încă nu ştiu în ce chip îl voi ajuta. Mă hotărăsc să-l ajut din motivul dragostei către aproapele şi-i trimit un dar cu scopul de a-i alina nevoia;

5) Împrejurări, adică semnele după care o faptă în săvârşirea ei se deosebeşte de alta. Astfel, la fiecare faptă se pune întrebarea: a) cine a făcut-o (tânăr, bătrân, preot, mirean); b) ce s-a făcut (milostenie, furt); c) unde s-a făcut (în biserică, acasă, pe faţă, în ascuns); d) cu ce mijloace (prin câştig cinstit, prin furt, singur, prin altul); e) în ce scop (pentru a ajuta pe cineva, pentru a-l înşela); f) chipul în care s-a săvârşit fapta (din dragoste, din ură, cu pregătire); g) când s-a săvârşit fapta (ziua, noaptea, în timpul Sfintei Liturghii).

Fapta, ca să fie bună, trebuie să corespundă voii lui Dumnezeu după toate părţile ei, adică după obiect, motiv, scop, intenţie şi împrejurări. Când fapta se potriveşte cu voia lui Dumnezeu numai în una dintre părţile sale, ea este rea. De pildă, când cineva fură spre a ajuta pe cineva, scopul faptei este bun, dar mijloacele sunt rele, deci fapta sa este rea. Când cineva ajută pe aproapele spre a fi lăudat de oameni, fapta în sine este bună, dar scopul urmărit este rău; deci pentru săvârşitor fapta nu poate fi socotită bună.

De bună seamă, creştinul are datoria de a săvârşi totdeauna fapte bune, căci numai aşa îşi poate dobândi mântuirea sufletului. Căci creştin adevărat nu e cel care din când în când săvârşeşte câte o faptă bună, ci cel care în chip statornic îşi împodobeşte viaţa cu fapte bune.

Dar pentru a putea ajunge la această stare, creştinul trebuie să-şi încordeze neîntrerupt puterile sale sufleteşti, spre a potoli pornirile rele şi a birui ispitele care mereu se apropie de el cu îndemnuri la fapte rele. Creştinul adevărat trebuie, în chip statornic, să lupte împotriva răului, să se cureţe de patimi, să-şi câştige tăria şi deprinderea în săvârşirea faptelor bune, adică să se împodobească cu frumuseţea virtuţii creştine. Sfântul Antonie cel Mare spune: „Să nu zică cineva că este cu neputinţă omului să ajungă la viaţa cea virtuoasă, ci numai că aceasta nu este uşor”^[2].

^[1] Sfântul Vasile cel Mare, Regulile pe larg, 15, Migne, P.G., vol. XXXI, col. 326, v. trad. rom. în P.S.B. vol. 18, Ed. I.B.M.B.O.R., Buc., 1989, trad. şi introd. de Prof. Iorgu D. Ivan.

^[2] Filocalia, vol. 1, Ed. Humanitas, Buc., 1999, trad. D. Stăniloae, p. 18.